Home /
Definiții & postulate din alpinism – Istoric club – ep. 1
;

Definiții & postulate din alpinism – Istoric club – ep. 1

Alpinism. Încercăm să răspundem la eterna întebare: Ce este alpinismul?   Iată două materiale publicate in “revista” Floare de Colț din Oradea în anul 1986, sub semnătura regretatului Niculae Baticu. În primul material, se face o exegeză a eternei întrebări “ce este alpinismul?” (controversele continuă și după 30 de ani…) Iar în al doilea material, sunt […]

Ce este alpinismul? - CASSIO Montana Oradea

Alpinism. Încercăm să răspundem la eterna întebare: Ce este alpinismul?

Alpinism - Ce este alpinismul? - CASSIO Montana Oradea

Alpinism – Ce este alpinismul?

 

Iată două materiale publicate in “revista” Floare de Colț din Oradea în anul 1986, sub semnătura regretatului Niculae Baticu.

În primul material, se face o exegeză a eternei întrebări “ce este alpinismul?” (controversele continuă și după 30 de ani…)

Iar în al doilea material, sunt prezentate ”principiile cățărării saxone” (mult mai vechi decât cei 30 de ani ai articolului, dar, parcă la fel de actuale…)


De vorbă cu cititorii

            Mulți cititori, alpiniști, tineri sau mai vârstnici, îmi pun întrebări verbale sau în scris, dornici să afle cât mai multe despre alpinismul romanesc în special, cât și despre cel din lume, în general. M-am hotărât deci, să întocmesc această rubrică unde, în afară de cele ce voi scrie eu, se vor putea pune întrebări, stabilind astfel un dialog constructiv. Voi arăta, mai întâi, ce este alpinismul și ce este cățărătura alpină. Apoi, despre organizații ce au existat în trecut pe pământul românesc, formele de organizare azi, la urmă despre alpiniștii din trecut, ca și despre cei contemporani.

            Ce este alpinismul? O întrebare pe care cândva și-au pus-o cei din jurul Alpilor sau din lume. Ei și-au aflat răspunsul la aceasta întrebare care s-a pus, și încă se mai pune, la noi. Dicționarele străine spun: “Sportul ascensiunilor în munte”… (pe jos, din plăcere… aș adăuga eu, așa cum spuneau și bătrânii noștri). Aceasta este definiția dată și de “Grande encyclopedie de la montagne” (opt volume), Paris, 1977; lucrare scrisă de cei mai renumiți alpiniști ai lumii … Iar Academie Internaționale de Tourisme, Monte-Carlo, (care este doar o organizație de comercializare, exploatare a turismului, și nu de practicieni ai acestei frumoase discipline), scrie la rândul ei : “Escalada (cățărătura n.n.) este uneori opusă alpinismului, în particular de frecvenții admiratori ai peisajului montan, pe care, evoluțiile acrobatice ale cățărătorilor îi deranjează, și chiar îi supără. Ea adeseori, este asimilată substanței tehnice a alpinismului, a expresiei sale sportive în ceea ce are ea mai spectaculos și mai impresionant. În realitate, escalada este foarte simplu, un sport a cărui practică nu este necesar legată de alpinism…” (se fac cățărături și-n pomi, pe garduri, blocuri sau turnul Eifel)…

            Alpinismul face parte din marea sfera a turismului. La rândul lui, alpinismul are o sferă mai mică (sportivă), cățărătura alpină (kletterei, arrampicata, grimper, escalader, to climb, etc.). Deci, mersul pe munte, pe jos, din plăcere, se numește alpinism (și nu drumeție). I se poate spune și turism de munte. Drumeție înseamnă călători pe jos, dar la șes, adică turism la șes. Trebuie făcută o distincție între turismul de șes și turismul de munte (care se numește alpinism). Apoi, cel ce practică mersul pe munte, pe jos, din plăcere… (și în mod repetat), se numește alpinist (și nu drumeț). Cu atât mai puțin se numește “montaniard”, care înseamnă locuitor de la munte. Alpinismul, dă prilej alpinistului să poată admira peisajul, florile, stâncăria cu diversele ei forme, varietatea zăpezii sau a gheții. Alpinismul este și o modalitate de cunoaștere a geografiei patriei (lumii), a munților, a florei și faunei, a structurilor geologice…Dar și a anotimpurilor, cu frecventele schimbări climaterice specifice: nori, soare, stele, ploaie, zăpadă, ceață, viforniță… Peisajul, florile, stâncăriile, schimbările vremii, toate acestea pot îndemna la o anumită sensibilitate sufletească: la poezie, la scris, la pictat, la fotografii sau la pelicule de film (iată cum muntele poate ajunge un mijloc de inspirație artistică…). Mai ales pentru cei tineri (debordând de entuziasm), alpinistul poate migra și într-o activitate sportivă, care poate duce la cățărătură. Cățărătura este o formă să-i zicem “superioară”, adică mai “acrobatică”, a alpinismului (așa cum în aviație, acrobația este forma sportiv-superioară a acestei discipline). Guido Rey, un mare alpinist-cățărător italian (poet și scriitor…) a scris o carte chiar cu titlul “Alpinismo acrobatico”. Cât despre cățăratură, aceasta se practică cu un echipament și un antrenament specific. Prin practicarea ei, se formează (sau se dezvoltă) la alpinist curajul, voința, tenacitatea, caracterul, corectitudinea, inițiativa, alături de prietenie, spiritul de echipa, cavalerismul (fair play-ul) sportiv… Orgoliul, vanitatea, frica nu au ce căuta în alpinism sau în cățărătură. Despre fricoși, Dumitru Almaș scrie : “Fricoșii nu ating niciodată înălțimile; rămân sub nivel… târâtori, râme, ori gușteri caraghioși…”.  Uneori, atenția la cățărătură (și la performanța sportivă) este atât de acaparată de traseul pe care îl urci, încât nu mai ai ochi și pentru peisajul din jur. Astfel, marele alpinist-cățărător englez Mummery, ajungea să declare: “Cât despre mine, eu m-aș cățăra, chiar dacă nu ar fi de văzut nici un peisaj”.

            Dorința de a atinge înălțimi cât mai mari, de a le cuceri pe trasee cât mai grele (vara sau iarna), a generat în mijlocul alpiniștilor o emulație care a dus la cucerirea celor mai înalți munți ai lumii și la urcarea celor mai temuți pereți de stâncă sau de gheață, la răsturnarea tuturor teoriilor în ce privește comportarea organismului uman mai sus de 5000m (abandonând folosirea măștii și a tubului de oxigen). Toate acestea s-au realizat prin antrenament, aclimatizare (și sacrificii)…

ÎIn ce mă privește, consider că marea sferă a alpinismului ar putea fi împărțită astfel:

  1. Alpinism clasic , adică ascensiunea pe munte având ca scop atingerea vârfului sau coamei (vara sau iarna), fără folosirea mijloacelor tehnice, urcând cu pasul (sau cu schiul)
  2. Alpinism expediționar , practicat în munții înalți, în Artica, Antarctica, în Himalaya, Hinducushi, necesitând un timp îndelungat și unde se pot folosi mijloace tehnice
  3. Cățărătura pe stâncă (vara sau iarna)
  4. Cățărătura pe gheață (vara sau iarna)
  5. Cățărătura subterană , pentru explorarea peșterilor

Iar alpinismul trebuie să rămână “sportul” fără spectatori, fără a fi subordonat intereselor materiale sau publicitare (care ar duce la vedetism sau la incorectitudini)…


Aici se încheie selecția din articolul lui Niculae Baticu, publicata în Floarea de colț – Oradea -1986.

În calitate de epigon, după 30 de ani, aș îndrăzni să trag și eu o concluzie personală (tot pe puncte) :

  1. Alpinismul e o trăire (dusă uneori la… limita vieții), deci nu e sport, pentru că sport înseamnă competiție între participanți (ori nu ăsta e scopul alpinistului adevărat, care invocă mereu plăcerea ascensiunii)
  2. Turismul include alpinismul (trebuie să ajungi întâi la munte și apoi îl poți urca) iar alpinismul poate include cățărătura alpina pe stâncă / gheață (depinde de traseul ales de alpinist pentru ascensiune)
  3. Escalada pe o structură artificială (inclusiv de gheață), nu are nici o legătură cu alpinismul (neavând conexiune directă cu muntele și cu natura).
  4. Și închei cu o vorbă a lui Nea Baticu, devenită motto-ul clubului nostru: “călcați stânca, nu vă spânzurați de ea!”… (culmea, e valabilă și în escaladă…).

Principiile cățărării saxone

  1. Este interzisă folosirea mijloacelor artificiale cum ar fi :
  2. Scobirea / săparea de prize în stâncă
  3. Baterea pitoanelor în scopul înaintării cu ele ca prize (nici montarea de prize artificiale n.n.)
  4. Folosirea pitoanelor existente (fixate la premieră) sau a buclelor, pentru alte scopuri decât pentru asigurare
  5. Aruncarea corzii peste proeminențe și tracțiunea în coardă. Nu este permisă traversarea sau coborârea unor pasaje folosind coarda drept sprijin
  6. Folosirea drept scară a trunchiurilor de copaci, dar, putând folosi ca prize tulpinile sau rădăcinile copacilor de pe traseu (fără a ramona între copac și perete sau a urca/coborî în copac)
  7. Secundul poate constitui piramida pentru cap (daca nu se ține de piton și nu se sprijină de un copac)
  8. Nu este corect să se ocolească pasajele dificile prin trasee învecinate (mai ușoare)
  9. Asigurarea laterală din două părți (pentru evitarea unei căderi periculoase) este permisă (bănuiesc că se refera la coarda duba n.n.)
  10. Nu este etic să se primească ajutor în ascensiune (la amenajare de trasee n.) cu o coardă fixată într-un punct superior
  11. Baterea pitoanelor de asigurare nu este permisă decât celui ce face premiera (chiar și atunci, se aleg doar pasajele dificile, nu orice pasaj se asigură la o anumită distanță prestabilită). La toate repetările ulterioare, nu mai este permisă baterea pitoanelor suplimentare. (în treseele clasice de pionierat din Tirol, ai și 20-30m de grad 4-5, fără pitoane! n.)
  12. Înlocuirea pitoanelor de asigurare sau de rapel nu poate fi făcută decât de autorul premierei (dacă acesta nu mai poate, de către reprezentanții acestuia delegați în acest scop, iar dacă acesta nu mai există, de o organizație neutră, credibilă și calificată).
  13. În caz de pericol, principiul este acordarea ajutorului cu maximum de eficiență (nu se mai ține cont de nici o regulă legată de etica ascensiunii).

Pun o singură întrebare: “S-a schimbat ceva între timp?” (în bine… nu prea…)

The following two tabs change content below.
Să nu uităm de trecut dacă vrem să ne îngrijim de viitor (prin ceea ce facem în prezent).

One Response to “Definiții & postulate din alpinism – Istoric club – ep. 1”

  1. Adrian Pauta spune:

    Alpinismul și Hermeneutica

    Pe marginea articolului (de acum 30 de ani) despre “definiția“ alpinismului (în viziunea lui Niculae Baticu), am primit câteva opinii/reacții din partea unor reprezentanți ai Scolii de la Cluj (școala pentru care, am realmente o considerație deosebită… cândva, într-o iarnă alpină, un piolet înfipt într-un acordeon… dar, nu doar atât!)…
    Vreau din capul locului să spun că, în opinia mea, articolul lui Nea Baticu, constituie o abordare “hermeneutică”, pentru că, hermeneutica este știința (filozofică) ce studiază obârșia/sensul generic al cuvintelor vechi.
    Iar dacă acceptăm că urcatul pe munte nu este o descoperire a zilelor noastre, atunci, implicit și cuvântul ce desemnează acesta acțiune, trebuie să fie suficient de vechi, încât sensul de origine (primordial) să fie deja pervertit (!) de tendințele “moderniste” ale zilelor ce le trăim…
    Si, încep cu un citat, (altul decât cel al lui Nea Baticu) ce poate adăuga un sens adevărat la definiția alpinismului:
    “Alpinismul începe în clipa în care ascensiunea unui munte, a unei faleze sau a unui vârf secundar, pe scurt a unui accident terestru (s.n.) (adică natural n.n.), devine periculoasă (s.n.) prin faptul (prin ”specificul” n.n.) însuși al reliefului sau al climatului. Singură ( “chiar și numai” n.n.) noțiunea de pericol (“dar și” – n.n.) tehnica elaborată de om, pentru a dejuca acest pericol, constituie ceea ce se numește (“în mod” – n.n.) comun alpinism (s.n.). Această mare pasiune (s.n.) umană tinde (s.n.) să devină un sport (s.n.) în stare pură (“nedisimulata” n.n.), la care, dorința performanței (s.n.) să treacă pe plan secund (“nesemnificativ/neglijabil” n.n.) calitățile estetice (s.n.) cerute odinioară (s.n.) unei ascensiuni…”.
    Roger Frison-Roche
    Păi, cam astea îl “dureau” pe Nea Baticu (vedeți articolul)… Este ceva “retrograd” în el?
    Așadar, reluând, semnalam în citatul de mai sus, doua cuvinte definitorii pentru alpinism : “pericol” și “estetică”…
    Cuvinte pe care, eu le-aș “extrapola” către alte doua cuvinte (definitorii) : “RISC” și “ETICA”.
    Plecând de la aceste două cuvinte (definitorii), să analizam un prim fenomen. În derularea vremurilor (și a epocilor), s-a “afișat” mediatic foarte pregnant, escalada (alpinismul a rămas mai sfios și mai… ne-“maculat” din punct de vedere “eco-biologic”, în detrimentul “tehnologicului” modernist)…
    Escalada este deja un sport (alpinismul NU a fost niciodată!). Tendința definitorie a acestui sport, este tocmai negarea celor două cuvinte “magice” ale alpinismului, deoarece: “riscul” trebuie exclus total (desființat!), iar “etica”(alpină!) este umbrită/sacrificată pe altarul performanței! (contează exclusiv gradul, convertit în cifră/literă, și care, astfel permite stabilirea clasamentelor…). Poate cineva spune altceva?
    Să mai introducem în discuție și panourile de cățărat… în sală? (care nu are nici o legătură cu muntele geografic)… Cei ce se urcă pe așa ceva, se numesc cumva … ”alpiniști”?
    Dar să încercăm să răspundem și la alte întrebări!
    Parcurgerea Văii Jepii Mici este alpinism? (poteca de “turism” e marcată de nu știu când…).
    Dar urcarea pe Kilimanjaro (as plusa, chiar și pe Aconcagua)?… Ce este?
    După mine, toate aceste 3 situații se rezumă la “a urca pe poteca cu rucsacul în spate“…(?) (pentru anumiți “clienți” dispare și rucsacul… cică și Andreea Marin e “alpinistă”!?)…
    Concluzia: diversele situații… sunt interpretate, după cum interpretăm … cuvintele… Iar pentru asta, există o știință: hermeneutica!
    Și pentru a nu mă “împăuna” cu veleități filozofice, dau un citat hermeneutic, dintr-un filozof adevărat . Poate așa ne lămurim asupra faptului că nu degeaba, cuvintele trebuie studiate la originea lor (realitățile sociale de la scara istoriei, pot deturna sensul cuvintelor, ori, pot impune clarificări, prin apariția de cuvinte noi!)… deci:
    “Hermeneutul multiplică textul, îl pune “la lucru”, îl restituie cititorului nu doar în realitatea lui, ci și în posibilul lui… ”multiplică” litera scrisă până la desfigurare. Ea nu mai e luată ca dat, ci ca pretext. nu e valorificată în substanța ei, ci înlocuită într-o “reconstrucție” arbitrară, de natură să dea satisfacție unei mode… a vremii sale (s.n.). Jocul, infinit expandabil, dintre păstrare și înnoire, dintre respectul fata de mesajul originar (s.n.) și libertatea de a-l manipula (s.n.) fără nici o regulă, este jocul însuși, al interpretării (s.n.), seducția și pericolul ei. O lectură are traseul accidentat al unei aventuri (s.n.) între doua extreme (s.n.): extrema cumințeniei sterpe, a dăscălelii neinspirate… ,și extrema bătăii de câmpi (s.n.), la limita ereziei (s.n.)…”
    Andrei Pleșu
    Încercând o concluzie : Poate că Niculae Baticu prezintă extrema radical-istorică a cuvântului “alpinism”, și care, o fi ea “prăfuita”, dar, nu trebuie “îngropata” în uitare. Tot așa cum, “înghesuirea” forțată a altor activități (disjuncte originii alpinismului) sub “umbrela” cuvântului “alpinism”, este la fel “extremistă” și de lipsită de substanță (eventual, poate fi argumentată, doar din interes “nobiliar” – genealogic…).
    Și poate că, dacă ajungem să conștientizăm mai bine“extremele”, ajungem și să alegem mai ușor, echidistanța “drumului de mijloc”…
    Acestea zise însă, sunt departe de a-mi permite să invoc statutul de “guru”… dar, mă bucur să pot invoca întrebări, la care, fiecare să răspundă după ceea ce simte! (nu după ceea ce “spicuiește” din surse “infailibile”)… Sufletul “bate” orice enciclopedie, orice statistică moartă… Și asta, pentru că el, este ceva viu!
    Iar în alpinism, în primul rând trăiești (uneori dureros, alteori la limita vieții, dar, așa simți că trăiești cu adevărat… nu că faci… “sport”).
    Sper ca “ expozeul” nu a fost extrem de … plicticos… Vă mulțumesc pentru răbdare.

    P.S. Și dacă tot ne-am aplecat asupra aflării rădăcinilor, asupra gestionării riscurilor și a devoțiunii eticii, cred că merită remarcat faptul că dintre alpiniștii (de fapt “himalaianiștii”) “optmiarilor”, se desprinde un grup destul de restrâns, cel al “puriștilor”, care, refuză total aportul de oxigen suplimentar, iar din rândul acestora, se desprinde un grup și mai restrâns, cel al “ereticilor”, care refuză până și informațiile meteo de pe satelit…

Lasă un răspuns